Cui īi datorăm prima potenţare?

       Hahnemann, părintele homeopatiei a folosit acest procedeu de potenţare, īn raportul mai sus menţionat, dar medicina ayurvedică, mult mai veche cunoştea un mod de preparare asemenător al metalelor şi mineralelor īn scopul separării de impurităţi şi pentru creşterea capacităţii lor curative. Aceasta folosea substanţe adesea toxice care printr-o astfel de procesare deveneau terapeutice. Aici se precizează şi faptul că o plantă este cu atīt mai capabilă de a vindeca cu cīt este mai toxică. Totul devine o chestiune de doză. Se mai specifică şi faptul că mineralele sīnt foarte eficiente şi cīnd sīnt administrate īn doze mici şi au un efect aproape instantaneu, pe cīnd plantele necesită un timp mai īndelungat de acţiune, şi o doză mai mare pentru instalarea efectului curativ.

      Hahnemann nu era numai un medic erudit ci şi chimist. iar aceştia foloseau tehnica sucusiunilor pentru a creşte reactivitatea unor substanţe. Astfel pentru obţinerea alcoolului prin absorbţia a 30 de litri de hidrogen bicarbonat īn 10 grame de acid sulfuric erau necesare adiţia de mercur şi aplicarea unui număr de 53.000 de sucusiuni (experienţa chimistului francez M. Berthelot, redată de Gallavardin). Se consideră că prin despărtirea particulelor de materie se eliberează energia latentă şi astfel se activează proprietăţile aflate īn stare potenţială, īn substanţe. Capacităţile latente devin manifeste prin procesul de potenţare. Mătrăguna (Atropa belladona) creşte īntr-o atmosferă īntunecoasă şi nu īntīmplător va determina la cei trataţi cu mătrăgună potenţată fotofobie (aversiune pentru lumină). De asemenea Veratrum album, care are drept habitat zonele muntose īnzăpezite sau păşunile umede ale zonelor de deal şi care absoarbe o mare cantitate de apă rezultată din topirea zăpezilor, administrată sănătoşilor le va induce acestora frilozitate, preferinţă pentru apă rece ca gheaţa şi va vindeca diareea apoasă precum şi dezechilibrul hidric al organismului. Administrarea repetată de Mercurius potenţat va fi fi răspunzătoare de un caracter instabil, cu personalităţi multiple, hipersensibil, īntocmai ca şi Mercurul care se desparte īn globule de diferite mărimi atunci cīnd īncercăm, fără succes, să īndepărtăm conţinutul unui termometrului spart.

       Aceste coincidenţeīntre calităţile substanţei inerte şi simptomele determinate prin administrarea substanţei potenţate la oameni sănătoşi ar putea continua la nesfīrşit.

       Multe din efectele remediilor sīnt deja cunoscute de către fitoterapie, plantele fiind folosite īn tratamentul diferitelor afecţiuni de mii de ani. Dacă un ceai, un extract, un decoct deţine anumite proprietăţi terapeutice incontestabile, remediul homeopat corespunzător amplifică aceste proprietăţi dar adaugă şi unele noi, cu atīt mai subtile cu cīt potenţa este mai īnaltă.

       Dacă facem un calcul, ajungem la concluzia (conform legii lui Avogadro) că remediile homeopate, utilizate īn potenţe mai īnalte de CH 13, nu mai conţin de fapt nici o moleculă din substanţa de origine. Este ca şi cum am turna o picătură de substanţă īn mare. Īn aceste condiţii orice efect pare iluzoriu. Dar totuşi lucrurile nu stau aşa. Fiziologia a dovedit că stricnina impresionează papilele gustative īn diluţia de 1:1 milion; iar enzimele, unii hormoni, metalele acţionează şi ele īn doze infinitezimale.

       Chestiunea dozei a stīrnit cea mai virulentă ripostă la adresa homeopatiei, deşi multe lucruri care se bucură de recunoştere nu pot fi evidenţiate direct, ci doar prin intermediul efectelor lor (electricitatea, forţa de atracţie gravitaţională).

       Pe măsură ce s-au efectuat mai multe teste efectele potenţelor īnalte au fost obiectivate. Astfel s-a pus īn evidenţă efectul exercitat asupra macrofagelor- celule cu rol īn apărarea antiinfecţioasă - de către Silicea  C10000, precum şi cel de inhibare a degranulării mastocitelor (reacţie care intervine īn alergie) exercitat de Apis mellifica. şi remediile homeopate, pot acţiona asupra mecanismelor biologice, probabil prin efect neuroendocrin, datorită faptului că ele găsesc organismul īntr-o stare de receptivitate maximă. Efectul se va produce deci īn momentul cīnd organismul sensibilizat va intra īn rezonanţă sub influenţa substanţei aflată īn formă imponderabilă. Condiţia ca această rezonanţă să aibe loc este, după cum am menţionat, similitudinea dintre efectul substanţei şi simptomele de care suferă bolnavul. Cu alte cuvinte, simptomele unui bolnav pot fi vindecate de o substanţă care produce unui om sănătos aceleaşi simptome. Mai simplu: ceea ce īmbolnăveşte poate să şi vindece. Acesta este de fapt enunţul legii a similitudinii.

      Să mai luăm un exemplu: Administrăm unui lot de subiecţii sănătoşi, Arsenicum album īn potenţele 4CH şi 30CH, īn mod repetat, apoi urmărim efectele. Cei cărora li s-a administrat potenţa 4CH relatează următoarele: sete intensă pentru cantităţi mici de apă, diaree cu vărsături concomitente, senzaţie de arsură īn diferite părţi ale corpului. Cei care au continuat experimentul cu CH30, după dispariţia primelor efecte relatează: agitaţie, frică de moarte, frică de singurătate, senzaţie de insecuritate, frică de hoţi, pe care īi caută noaptea sub pat. Să presupunem apoi că avem de tratat un pacient care suferă de o intoxicaţia alimentară, cu diaree şi vărsături, senzaţie de arsură abdominală şi agitaţie extremă. Īn acestă situaţie Arsenicum va produce o vindecare promptă. Dacă avem de tratat un pacient cu orice altă afecţiune, dar care prezintă şi o parte din simptomele de mai sus īi vom administra Arsenicum cu mare succes.

       Administrarea remediului potenţat persoanelor sănătoase poartă denumirea de “proving” care īn limba engleză īnseamnă a demonstra, a arăta. Primul experiment de acest fel a fost efectuat de către Hahnemann care şi-a autoadministrat China, o substanţă provenită din scoarţa arborelui de Cinchona, folosită pe atunci īn tratamentul malariei. Remediul denumit “pudra contesei” era īn mare vogă īn acele timpuri şi el este folosit īncă şi īn zilele noastre īn tratamentul unor aritmii cardiace sub formă de chinidină. Experimentul făcut de Hahnemann fost apoi extins pe un grup din ce īn ce mai mare de voluntari şi s-a observat că după o administare repetată toţi dezvoltau aceleaşi simptome: frison urmat de sete şi apoi de febră după care din nou sete, transpiraţii debilitante ce surveneau īn cursul nopţii şi care se agravau la cea mai mică mişcare, subiectul devenea ulterior sensibil la zgomot, la atingere iar starea lui se agrava tot a doua zi. Hahnemann a administrat substanţa acelor pacienţi care prezentau simptomele mai sus enumerate indiferent de boala pe care o aveau. Ca urmare, īn mod surprinzător, aceşti pacienţi s-au vindecat, adică le-au dispărut simptomele prezentate iar starea generală s-a ameliorat considerabil. Acest aparent paradox dă de fapt numele terapiei “homeopathos”, īn limba greacă īnsemn㠓acelaşi drum” referindu-se la faptul că vindecarea unor simptome este activată tocmai de substanţa care ar produce aceleaşi simptome de boală (dacă am administra-o la sănătoşi).

       Īntr-o etapă ulterioară Hahnemann a diluat şi potenţat remediul China după procedeul descris anterior şi a constatat că pe măsură ce avansa cu diluarea substanţei subiecţii sănătoşi pe care se făcea testarea dezvoltau simptome din ce īn ce mai subtile (īncăpăţīnare, frustare, senzaţia că lumea le este ostilă, dispreţ pentru tot, delir de persecuţie, frică de cīini noaptea, tristeţe, etc.) iar bolnavii care aveau aceste simptome psihice se vindecau de ele la administrarea remediului. Totodată Hahnemann a observat că toţi bolnavii indiferent dacă simptomele prezentate de ei erau fizice sau psihice se vindecau mai repede cu substanţa diluată şi dinamizată decīt cu cea īn stare crudă. Am ajuns la al doilea paradox al homeopatiei: cu cīt există mai puţină substanţă, cu atīt remediul e mai puternic. Aceasta se referă la capacităţile terapeutice superioare ale potenţelor īnalte.

       Am īnţeles din exemplul precedent şi faptul că tratamentul se aplică pacientului, nu bolii. Astfel dacă un bolnav se prezintă la medicul homeopat cu dureri de cap, diaree, insomnie, el nu va fi nevoit să ia un un analgezic, un somnifer şi un antidiareic ci toate acestea vor remite cu un singur medicament. Remediul va fi deci aplicabil pentru pacientul care suferă de cefalee, nevroză, etc, şi nu cīte un medicament pentru fiecare boală īn parte. Īn homeopatie se aplică deci un tratament individualizat.

       După această primă experienţă făcută de Hahnemann, testările au cuprins un număr din ce īn ce mai mare de substanţe, de potenţe şi de voluntari. Ele au fost apoi cumulate īntr-un fel de registru care poartă numele de “Materia medica” (īn limba romānă Materia medicală) īmbogăţită continuu de discipolii lui Hahnemann. Materiile medicale actuale cuprind pe līngă descrierea remediilor tradiţionale şi a unora precum: lună, electricitate, galvanism, oxigen, ciocolată, A.D.N., etc. Trebuie specificat faptul că simptomelor furnizate de aceste testări li se adaugă cele rezultate īn urma intoxicaţiilor voluntare sau accidentale.

       Să vedem cum se efectuează un astfel de test. Testarea remediiilor comportă anumite criterii riguroase ce īncep de la selecţionarea subiecţiilor. Aceştia provin din rīndurile persoanelor cīt mai sănătoase, bărbaţii şi femei, de diferite vīrste şi care sīnt suficient de inteligenţi pentru a reda corect ceea ce simt. La īnceputul experimentului ei notează īntr-un caiet toate simptomele pe care le au apoi primesc granulele de la un coordonator. Acesta īnsă nu cunoaşte care dintre granule conţin remediu şi care nu. Astfel prin testul “dublu orb,” nici subiectul şi nici coordonatorul nu ştiu cine primeşte remediu şi cine “placebo” adică substanţă inertă. Aceste precauţii au drept scop eliminarea efectelor autosugestiei īn testare. Īn decursul experimentului toţi subiecţii testaţi se supun unui regim de viaţă constant, fără fluctuaţii şi stimulări care ar putea fi responsabile de anumite simptome. După ce sīnt testate potenţele joase se trece la urmărirea efectelor produse de cele īnalte şi fiecare simptom este notat. Persoanele testate au indicaţii clare să evite comunicarea senzaţiilor resimţite. Datele finale vor fi colectate, triate şi comparate de organizatorul experimentului.