Antidotarea

       Remediul administrat trebuie să‑şi desfăşoare nestingherit acţiunea. De aceea se vor evita factorii, care ar putea interfera cu remediul. În Organon descrierea precauţiilor, ce trebuie respectate în decursul tratamentului, se constituie într‑un mic îndreptar de igienă. Se precizează importanţa adoptării unui regim de viaţă echilibrat. Excluderea din dietă şi din regimul de viaţă, a oricărui element care ar putea avea o acţiune medicinală, este motivată în paragraful 259 din Organon: "Doza infinitezimală nu trebuie să fie ultragiată, tulburată sau împiedicată în acţiunea sa de nici un iritant cu proprietăţi medicinale"

       Relaţiile de antidotare între remedii şi anumiţi factori specifici sînt redate în tabelul din Anexa 4. De exemplu, remediul Lachesis este antidotat de alcool, iar Nux vomica de cafea. Consultînd acest tabel, observăm incidenţa mare a camforului, în cadrul rubricii "relaţii de antidotare". El e considerat antidot universal.

       Antidotarea este tot o chestiune de reactivitate individuală. La unii pacienţi, factorii de antidotare pot rămîne fără efect (asupra remediului similimum). Deoarece nu se poate prevedea cu exactitate, care dintre pacienţi vor fi "imuni" şi care vor fi sensibili, toţi pacienţii vor evita potenţialii factori de antidotare (ceaiul de mentă, de muşeţel, alcoolul, cafeaua, uleiurile eterate şi în special camforul).

       Protejarea acţiunii remediului este indispensabilă evaluării corecte a răspunsului terapeutic. Se va analiza întotdeauna şi posibilitatea antidotării remediului. Anestezia stomatologică, antibioticele, un eveniment traumatizant pot avea un rol de antidotare totală sau parţială.

       Antidotarea se obţine şi prin administrarea simultană a două remedii cu acţiuni opuse sau prin repetarea a unui remediu datorită acţiunii bipolare.

       Din involuntară, indezirabilă, antidotarea poate deveni necesară în anumite situaţii:

a‑ agravarea terapeutică (criza de vindecare) periculoasă datorită:

                 ‑ potenţei prea înalte,

                 ‑ patologiei prea avansate;   

b‑ pacient idiosincratic;

c‑ simptome noi de intensitate marcată (produse de un remediu parţial similar).

       Antidotarea cea mai comodă este administrarea prin olfacţie a camforului.

       Cea mai corectă antidotare o reprezintă, însă, adminis-trarea remediului similimum selectat pe baza sumării simptomelor iniţiale prezentate de pacient înaintea prescrierii incorecte cu simptomele dezvoltate după administrarea remediului.

       "Dacă simptomele nu sînt de gravitate deosebită se administrează remediul similimum, pentru ca acesta să‑l înlocuiască pe cel impropriu." § 249

       Dacă simptomatologia suportă amînare se aşteaptă antidotarea spontană, prin extenuarea în timp a acţiunii remediului incorect.