SĂNĂTATEA

       Medicina este ştiinţa prevenirii şi vindecării bolilor, a menţinerii sănătăţii. O condiţie de bază în realizarea vindecării, o reprezintă înţelegerea stării de sănătate şi a celei de boală, precum şi relaţia lor. De asemenea, o corectă comprehensiune a raportului între individual şi general, a noţiunii de teren, precum şi înţelegerea dinamicii procesului de boală sînt indis­pen­sa­bile unei terapii eficiente.

       O doctrină medicală va fi marcată în primul rînd de modalitatea în care îşi reprezintă starea de sănătate. O definiţie negativă a sănătăţii, ca simplă absenţă a bolii, indiferent de paradigma pe care se bazează acea doctrină, este astăzi inacceptabilă.

       Ca reper de pornire se poate folosi definiţia O.M.S. conform căreia sănătatea este caracterizată nu numai de absenţa bolii, ci şi printr‑o bunăstare fizică, psihică şi socială. Din punctul de vedere al homeopatiei conceptul de sănătate trebuie însă determinat mai amănunţit. Astfel, sănătatea nu este numai echilibrul pe toate planurile amintite mai sus, ci şi capacitatea de adaptare la stimulii exteriori. La un om sănătos această reacţie este concordantă cu natura şi intensitatea stimulilor, ea încetînd după ce aceştia şi‑au epuizat efectul. Starea de sănătate aparentă, caracterizată de simpla menţinere constantă în limite fiziologice a parametrilor biologici, trebuie diferenţiată de starea de sănătate, din punct de vedere homeopatic. În conceptul homeopatic de sănătate intră şi rezistenţa la solicitările exterioare fizice, chimice sau biologice.

       Un organism sănătos are puterea de a tampona stimulările exterioare atît timp cît acestea nu depăşesc o anumită limită, caracteristică speciei. Hiperreactivitatea la stimuli minimi, reacţiile paradoxale, hiporeactivitatea, precum şi prelungirea unor manifestări mult timp după încetarea cauzei care le‑a generat, deci inerţia, reprezintă, din punct de vedere homeopatic, semne de boală.

       Sănătatea, pentru homeopatie, este starea de echilibru a minţii, a corpului, a întregii fiinţe, o necondiţionată stare de bine, perceperea şi integrarea corectă a realităţii, abilitatea de a fi în prezent şi de a reacţiona adecvat la orice situaţie, printr‑o adaptare tranzitorie proporţională, postura adaptativă fiind părăsită după încetarea stimulului.

       Starea de sănătate presupune capacitatea de a "metaboliza" trecutul prin sinteza experienţei individuale şi depăşirea situaţiilor traumatizante, precum şi raportarea concordantă şi obiectivă la viitor prin scopuri, idealuri sau aspiraţii. Pentru aceasta e necesar un echilibru psihologic care va duce la o reacţie normală a individului, la un răspuns flexibil din partea sa în situaţiile conflictuale, prin depăşirea opoziţiilor şi adaptarea la frustrare.

       Dimensiunea socială trebuie avută şi ea în vedere evaluînd capacitatea de adaptare la viaţa de grup prin ajustarea corespunzătoare a aspiraţiilor şi intereselor individuale la cele ale societăţii. Numai judecînd în acest context putem aprecia cu exactitate sănătatea.

       În final, în ceea ce priveşte exteriorizarea esenţei umane prin ceea ce îi este cel mai propriu, adică prin spiritualitate, putem spune că: în manifestarea Eului ce se recunoaşte pe sine în altul său, întemeindu‑şi astfel viaţa morală, în iubirea ce se degajă din înţelegerea celuilalt ca identitate cu sine, în înclinaţia către universalitate prin dezvoltarea raţionalului, în raportarea la Absolut prin sentimentul religios şi interogaţia ontologică, în manifestarea modalităţii artistice inerente umanului, găsim cele mai înalte idealuri ale stării de sănătate.

       Cu două secole în urmă, homeopatia ajunsese deja la ceea ce numim o concepţie modernă asupra sănătăţii şi bolii. Înţelegerea faptului că nu numai fizicul este răspunzător de geneza bolilor, ci şi psihicul, fundamentarea conceptului de teren, diateză, rezistenţă, concepţia dinamică asupra bolii, înţelegerea dimensiunii spirituale şi sociale a omului plasează homeopatia în plină actualitate.