Istoricul homeopatiei

       Homeopatia (homoios = asemănător, pathos = boală) a īmplinit de curīnd 200 de ani de existenţă. Ea este o metodă terapeutică iniţiată de medicul german Cristian Friderich Samuel Hahnemann (1755‑1843) la sfīrşitul secolului al XVIII‑lea. Medic şi chimist, cunoscător a 7 limbi străine, traducător a peste 20 de texte ştiinţi-fice şi medicale, autor al unui renumit lexicon farmaceutic, Hahnemann pune la īndoială afirmaţiile doctorului W. Cullen, somitate marcantă a epocii. Acesta explica eficienţa Cinchonei īn tratamentul malariei prin calităţile astringent‑amare ale substanţei. Hahnemann īşi argumentează poziţia de īndoială făcīnd apel la comparaţia cu o multitudine de substanţe, mai astringente şi mai amare decīt Cinchona, care nu vindecă malaria. El atribuie eficacitatea terapeutică a medicamentului unui alt factor, pe care īşi propune să‑l descopere.

       Hahnemann ia hotărārea de a experimenta această substanţă pe propria persoană. Astfel s‑a născut, īn 1790, primul "proving" prin autoadministrarea repetată a acestei substanţe, pīnă cīnd organismul a răspuns la doza toxică, prin instalarea tabloului clinic corespunzător malariei. Extinderea experimentului pe voluntari sănătoşi a demonstrat că această plantă este curativă, deoarece poate cauza simptome similare afecţiunii pe care o tratează. Astfel a fost fundamentat ştiinţific principiul similitudinii, principiu cunoscut de altfel īncă din antichitate. De‑a lungul a 49 de ani Hahnemann va demonstra şi īnregistra acţiunea asupra organismului uman a 99 de substanţe. Rezultatele sīnt descrise īn "Fragmenta de viribus medicamentorum positivis" şi "Materia Medica Pura".

       Al doilea pas īn evoluţia homeopatiei īl va constitui operaţiunea de diluare şi de dinamizare a substanţelor, precum şi aplicarea principiului individualizării.

       Īn anul 1796 Hahnemann dă publicităţii rezultatele experimentelor sale. Acestea nu s‑au bucurat, īnsă, de acelaşi succes pe care l‑a avut sistemul de imunizare propus de Jenner īn 1798.

       Aplicīnd principiile homeopatiei, Hahnemann se va confrunta cu numeroase recidive a afecţiunilor acute, chiar īn condiţiile unui tratament corect. Explicaţia o constituie existenţa unei "spine iritative" de cele mai multe ori, de natură ereditară. Hahnemann denumeşte miasmă această influenţă care creează o predispoziţie la boală, dezbătīnd pe larg acest subiect īn cartea sa "Bolile cronice" publicată īn 1811. Astfel tratamentul nu va fi numai individualizat, ci se va urmări tratarea complexă a bolnavului. Tratamentul nu se va adresa doar afecţiunii prezente, ci se va urmării şi īnlăturarea predispoziţiei la boală, prin eliminarea tuturor acestor spine iritative.

       Experimentele fondatorului homeopatiei şi ale colaboratorilor săi au fost cristalizate īntr‑un adevărat sistem terapeutic. Acesta este expus pe parcursul celor 291 de aforisme ale "Organonului"sau "Arta şi ştiinţa de a vindeca". Organonul vede lumina tiparului īn 1810, fiind reeditat īn 1819, 1824, 1829, 1833, 1842.

       Noutatea teoriilor lui Hahnemann a determinat ca somităţile medicale ale vremii să manifeste o opoziţie extrem de virulentă la adresa homeopatiei, menită să īnăbuşe această terapie.

       Prejudecata sau simpla opinie au jucat nu o dată rolul de argument suprem īn īncercările de discreditare a homeopatiei. Impresia că dozele infinitezimale nu pot acţiona sau părerea că principiul similitudinii ar fi neştiinţific au īnlocuit de cele mai multe ori observaţia clinică sau experimentul de laborator. Īn ciuda rezultatelor uneori spectaculoase obţinute de practicieni, homeopatia a fost īmpinsă la periferia medicinei, fiind uneori chiar interzisă.

       Printre critici se numără şi profesorul Robbi, medicul personal al lui Napoleon I. El l‑a īnsărcinat pe asistentul său, Constantin Hering să scrie o carte īmpotriva homeopatiei. Hering, studiind īn amănunţime metoda pentru a o ataca cu argumente pertinente, sfīrşeşte prin a‑i dedica īntreaga sa activitate. După ce emigrează īn America el devine īn 1835 fondatorul primului institut de īnvăţămīnt homeopatic. Hering este şi autorul unei Materii medicale ce cuprinde prima descriere a remediului Lachesis. Cea mai importantă contribuţie a sa o constituie īnsă enunţarea legii direcţiei de vindecare.

       Homeopatia a devenit spectaculos de populară īn Europa şi Statele Unite, la īnceputul secolulului XIX. Ea număra printre susţinători, personalităţi marcante ale vremii: familii regale, erudiţi, lideri religioşi, oameni de afaceri.

       Ca răspuns la dezvoltarea rapidă a homeopatiei, prin organizarea institutelor de homeopatie şi creşterea numărului de homeopaţi s‑a instituit o acţiune de reprimare a acesteia. Farmaciştii au dezavuat şi ei practica homeopată, deoarece ea necesita un singur medicament pentru un pacient şi acesta īn doze limitate. Farmaciştilor li s‑au alăturat şi medicii practicieni ai unei terapii inconsistente dar plini de prejudecăţi. Deşi sīngerarea era panaceeul acelor vremi, medicii timpului considerau homeopatia ca fiind neştiinţifică.

       Īn America, homeopaţilor şi acelora care īndrăzneau să se consulte cu un homeopat, li se retrăgea dreptul de practicare a medicinei. Īn 1830 practica homeopatiei devine ilegală şi īn Austria. Īn Romānia homeopatia a fost declarată īn afara legii din 1860, la numai 22 de ani după introducerea acesteia de către medicul vienez F. von Kraft.

       O nouă ascensiune a fost īnregistrată de homeopatie cu ocazia diverselor epidemii infecţioase. Statisticile indică o rată a mortalităţii īn spitalele homeopatice īntre 1/8 şi 1/2 din rata īnregistrată īn spitalele clasice. Īn epidemia de holeră din 1849 s‑au īnregistrat decese doar īn 3% din cazurile tratate homeopatic, īn timp ce decesul a survenit la 48 ‑ 60% dintre pacienţii ce au fost supuşi tratamentului obişnuit. Rezultatele īnregistrate īn timpul febrei galbene din 1878 au fost atīt de impresionante īncīt homeopatia a revenit īn actualitate. Acest succes a fost suficient pentru declanşarea unei noi campanii de īnlăturare a homeopatiei din arena medicală. Mulţi homeopaţi au renunţat la această practică, īn timp ce alţii, fără a mai individualiza pacienţii pe baza principiului similitudinii au devenit adepţii polipragmaziei. Īnchiderea colegiilor homeopate şi scăderea accentuată a numărului practicienilor a determinat declinul homeopatiei.

       Cu toată opoziţia īntīmpinată, homeopatia s‑a īncununat de succes ori de cīte ori a avut prilejul să se manifeste. Deşi lumea medicală s‑a īmpotrivit acestei practici, publicul a īncurajat şi a susţinut această terapie.

       După primul război mondial homeopatia s‑a răspīndit continuu, astăzi fiind practicată pe scară largă īn toată lumea.

       Īn Marea Britanie, homeopatia se bucură de protecţie din partea familiei regale care beneficiază de serviciile ei īncă din 1830. Īn această ţară 42 % dintre medici īşi īndrumă pacienţii spre homeopatie.

       Īn Franţa 55 % din populaţie a apelat cel puţin o dată la īngrijiri medicale homeopatice. Cursuri de homeopatie se predau la 6 Universităţi, īn toate facultăţile de farmacie şi īn 4 facultăţi de medicină veterinară.

       Īn 1981 guvernul danez a publicat un raport privitor la terapiile alternative din care reiese că 20 % din populaţie recurge la metodele alternative. Se menţionează că homeopatia este cea mai agreată.

       Homeopatia este răspīndită şi īn Asia, īn special īn India unde s‑a bucurat de apreciere datorită eficienţei sporite īn tratamentul maladiilor infecţioase.

        Homeopatia se bucură de popularitate şi īn America latină. Īn Argentina, de exemplu, sīnt 2000 de practicieni homeopaţi, iar 30 de milioane de persoane au utilizat remedii homeopatice.