OPOZIŢIA GENERAL - INDIVIDUAL

"Aproape toţi oamenii au īn vedere faptul că sīnt cutare sau cutare om (tis anthropos), adăugīnd corolarele care decurg din aceasta; dimpotrivă faptul că ei au calitatea de a fi un om (ho anthropos), ca şi corolarele care decurg de aici ‑ asta nu le vine īn minte..." (Arthur Schopenhauer, Parerga und Paralipomena)

       Pentru a avea acces la o īnţelegere reală a homeopatiei, este foarte importantă sesizarea a ceea ce este comun, īn raport cu ceea ce este individual, distingerea a ceea ce este identic de ceea ce este diferit.

        Putem afirma astfel că īn om trăieşte atīt specia cīt şi individualitatea sa, atīt omul comun cīt şi omul particular, homeopatia avīnd īn vedere ambele laturi ale acestui raport: atīt pe «tis anthropos» cīt şi pe «ho anthropos». Relaţia īntre omul īn genere şi individualitate are pentru această ştiinţă o importanţă deosebită.

       Izolarea acestor laturi nu poate fi făcută decīt din raţiuni descriptive, ele fiind īn realitate imposibil de separat, unitatea lor alcătuind de fapt entitatea umană.

       Modalităţile corporalităţii sau ale eului, cu īntreaga potenţialitate a devenirii, determinīnd conceptul de om ca raţiune suficientă īl definesc pe «ho anthropos» ‑ omul īn genere.

       Dacă 'ho anthropos' conţine toate determinaţiile speciei umane luate ca potenţă, reprezentīnd continuitatea īntre indivizi, identitatea lor, «tis anthropos» reprezintă trecerea lui «ho anthropos» din potenţă īn fapt, constituindu‑se astfel individualul.

       Dacă 'ho anthropos' reprezintă identitatea cu un altul, 'tis anthropos' reprezintă doar identitatea cu sine.

Există două elemente esenţiale care determină individualitatea lui 'tis anthropos'. Acestea sīnt: EUL şi MIASMA*.

1.    Eul, prin conţinutul său imanent, creează un anumit mod de raportare la sine şi la lume. Identificarea originii acestei imanenţe sau a naturii Eului nu ţine de domeniul homeopatiei. Indiferent īnsă din ce unghi e abordată, ca rezultat al unui aleatoriu crossing over cromozomial sau ca esenţă transcen­dentă, este certă prezenţa unei diferenţieri iniţiale īn substanţa eului, ca aptitudini şi temperament. De cealaltă parte stă istoricitatea Eului ca o altă latură a individualizării.

2.    Impregnarea miasmatică ereditară care, alterīnd forţa vitală, generează manifestări de boală. Prezenţa acestei modificări a forţei vitale cauzată de miasmă, modificare ce produce o īndepărtare de la «ho anthropos», adică de la idealitatea forţei vitale, va genera noi limitări īn individualizare. Miasma īi aduce, deci, noi valenţe nefaste lui «tis anthropos», noi forme de manifestare, iar modificările forţei vitale rezultate se vor reflecta atīt īn psihism cīt şi īn fizic. Miasma va influenţa atīt constituţia cīt şi temperamentul.

       Īn diagnosticul homeopatic se ţine cont atīt de general cīt şi de individual. Generalul are o valoare negativă fiind omis după ce a fost identificat, iar individualul va fi reţinut īn vederea formulării diagnosticului.

       De exemplu, un bolnav prezintă următoarele simptome: febră, sete intensă, frison, tuse, junghi toracic, raluri crepitante, anxietate marcată, frică de moarte, prezicerea momentului morţii, agitaţie. Dacă simptomele pneumoniei le putem considera ca fiind comune şi caracteristice lui «ho anthropos», simptomele psihice indică o reacţie particulară a bolnavului, sugerīnd sindromul Aconit.

       Importante īn homeopatie sīnt tocmai aceste simptome specifice ale lui «tis anthropos», simptome ce determină sindromul homeopatic Aconit.

       Dacă 'ho anthropos' se īmbolnăveşte de pneumonie, 'tis anthropos' va dezvolta sindromul Aconit, acest sindrom conţinīnd atīt simptomele lui 'ho anthropos' cīt şi pe cele a lui 'tis anthropos'. Totuşi, determinante pentru precizarea diagnosticului homeopatic sīnt doar simptomele individuale, caracteristice bolnavului, cele proprii pneumoniei fiind comune şi patologiei altor remedii.

       Nu trebuie să se īnţeleagă din acest exemplu că simptomele fizice ar reprezenta simptomele comune iar cele psihice simptomele individuale.

       Īn următorul exemplu, īn cazul a două forme de amigdalită acută, diferenţierea īntre simptomele comune şi cele caracteristice se va face doar pe baza simptomelor fizice.

Simptome comune

Dacă febra, frisonul, disfagia şi inflamaţia amigdaliană sīnt comune unei amigdalite acute, simptomele de mai jos sīnt caracteristice pentru două sindroame ce definesc moduri specifice de reacţie alcătuind două diagnostice homeopatice diferite: Phytolacca şi Lachesis

Simptomele caracteristice