BOALA

       În homeopatie boala este perceputã ca rezultatul rezonanţei īntre factorii externi declanşatori şi susceptibilitatea individuală. Ea trebuie īnţeleasă ca un răspuns la stimulările exterioare, ce se manifestă prin simptome subiective şi obiective. Ca urmare a alterării forţei vitale, boala va transforma integral fiinţa devenind o stare existenţială, un nou mod de a fi. Aceasta va avea ca efect o modificare a funcţiilor şi senzaţiilor individului, existīnd posibilitatea apariţiei unei leziuni de īnsoţire, īn conformitate cu circumstanţele şi ereditatea.

       Cīnd putem spune, deci, că un om este bolnav? Īn primul rīnd, se ţine cont de subiectivitatea acestuia, prin simpla senzaţie de "rău" pe care o semnalează, chiar dacă īn urma examinării se constată absenţa oricărei alte forme de boală. Cīnd acelaşi bolnav va fi consultat, după o perioadă de timp, i se va diagnostica o anumită entitate nosologică. Prima situaţie corespunde bolii, iar cea de‑a doua consecinţelor ei.

       Să luăm un exemplu: un copil prezintă enurezis nocturn, tulburări de comportament, iritabilitate, fobie de īntuneric, stare care nu se īnsoţeşte de modificări la examenul clinic sau de laborator. Peste 20‑30 de ani apar modificări tisulare ce vor denumi boala. Este limpede, īnsă, că boala exista de la īnceput şi că datoria noastră este să vindecăm, īn primul rīnd, esenţa bolii şi nu rezultatele ei. Ciroza sau nefrita nu sunt decīt forme grosiere ale rezultatelor bolii. Boala este doar una, īn schimb expresia ei e multiplă.

       Cīnd vorbim despre boală ne referim la omul bolnav şi nu la anumite părţi ale sale. Organismul, fiind un sistem, deţine proprietăţi caracteristice acestuia: cea de totalitate, transformare şi autoreglare. Sistemul organic este compus dintr‑o mulţime de elemente interdependente care sīnt integrate īntr‑o unitate. Această organizare conferă īntregului capacităţi superioare sumei elementelor. Componentele sistemului se intercondiţionează īntre ele, raportīndu‑se totodată şi la totalitate. Un element īşi pierde funcţia dacă este desprins din sistem, iar īntregul īşi va pierde la rīndul lui din funcţii. Astfel, nu se poate īmbolnăvi doar o singură structură, căci ea va trimite ecouri spre celelalte componente ale organismului, conducīnd la antrenarea reactivă a īntregului. Pe de altă parte, predispoziţia spre o anumită afecţiune, nu e posibilă decīt īn prezenţa unui dezechilibru al forţei vitale.

A) BOLILE ACUTE

       Cīnd o persoană prezintă simptomele unei boli acute, īnseamnă că, īn primul rīnd, a fost dezechilibrată forţa sa vitală autoīntreţinută, autocratică, de către un agent inamic vieţii, perturbīnd‑o şi aducīnd‑o īntr‑o stare, care produce organismului senzaţii dezagreabile şi procese alterate, ce pot determina īn final leziuni fizice.

       Există două situaţii care se impun a fi analizate aici:

1)    Boala acută care apare la o persoană cu reactivitate de tip «ho anthropos».

2)    Boala acută īn cazul persoanelor cu deficit con­sti­tu­ţio­nal.

1)    Īn acest caz, este obligatorie prezenţa unei cauze eficiente. Forţa vitală va răspunde prin reacţii specifice de apărare, īncercīnd să compenseze dezordinea energetică generată de agentul agresant.

       Dacă, īntr‑o primă fază (la stimulări moderate) organismul poate tampona influenţele exterioare, īn momentul cīnd acestea depăşesc o anumită limită sau se prelungesc īn timp, apare starea de boală. Acest agent perturbator reprezintă cauza eficientă a bolii, cauza primă fiind doar determinaţia naturală pe care o are «ho anthropos», adică receptivitatea speciei.

       Prin urmare, tendinţele exterioare invazive, prin influenţa lor, intră īn conflict cu capacităţile de reacţie sau de eliminare, caracteristice lui «ho antropos», şi ameninţă astfel, integritatea configuraţiei energetico‑informaţionale. Apare astfel boala acută.

       Hahnemann susţine că bolile acute au doar două posibilităţi de evoluţie naturală. Īn absenţa unui tratament survine sau vindecarea spontană sau exitusul (atunci cīnd stimulii depăşesc capacitatea de adaptare a organismului). Aceasta a doua situaţie poate fi mult limitată prin aportul medicinei moderne, care prin tehnicile chirurgicale şi de terapie intensivă reuşeşte menţinerea funcţiilor vitale, chiar şi atunci cīnd agenţii agresanţi externi au fost extrem de intenşi.

2)    Pentru ca un factor din mediul extern, de intensitate mică, să fie responsabil de producerea unei boli, acesta trebuie să găsească organismul īn starea de receptivitate specifică. Majoritatea indivizilor prezintă o asemenea sensibilitate la influenţe externe, de o mare variabilitate ca manifestare.

       Putem spune, deci, că cele mai multe afecţiuni acute sīnt rezultatul unei influenţe externe ce se grefează pe o perturbare latentă constituţională.

       Gradul deficitului constituţional este acela care determină nivelul susceptibilităţii individuale la un anumit stimul, respectiv pre­dis­po­zi­ţia pentru o anumită afecţiune. Īn acest caz, e necesară o stimulare minimă (ce rămīne adesea inaparentă) pentru ca boala să se declanşeze. O pală de vīnt, cīteva fire de polen sau cīteva replici maliţioase pot declanşa adevărate furtuni ce cu greu vor putea fi liniştite.

       Cīnd reactivitatea organismului este comună reactivităţii speciei (ho anthropos) sau cīnd intensitatea stimulilor este sub un anumit prag critic (chiar īn cazul unui deficit constituţional) va exista tendinţa spre o vindecare spontană a bolilor acute. Terapia bazată pe principiul similitudinii se va aplica, īnsă, şi īn această situaţie, īntrucīt prin impulsul de vindecare pe care īl creează, administrarea remediului va scurta simţitor evoluţia bolii.

B) BOLILE PSEUDOCRONICE

       Atunci cīnd cauzele materiale sau eficiente sīnt de mică intensitate, dar acţionează repetat, prelungindu‑se īn timp, nu va apărea o boală acută.

       Există numeroşi factori, aparent insignifianţi (alimentaţia, calitatea apei, a aerului, clima, noxele cotidiene, medicaţia ‑ chiar şi cea anodină), care pot induce la persoane asemănătoare cu «ho anthropos» un anumit tip de patologie, denumită īn homeopatie pseudocronică. La elimininarea acestor stimuli, simptomatologia va dispărea, dacă nu au survenit leziuni ireversibile.

       Trebuie făcută, prin urmare, o diferenţiere clară, īntre boala cronică determinată de miasmă şi boala pseudocronică generată de factorii de īntreţinere. Dacă prima nu se poate vindeca decīt printr‑o terapie corect condusă, cea de‑a doua poate dispărea doar prin eliminarea cauzelor de īntreţinere şi respectarea unui regim de viaţă igienic.

       Īn această direcţie Hahnemann precizează īn § 77:

       "Stările de boală cauzate de expunerea la noxe, obiceiuri alimentare greşite, lipsa prelungită a celor necesare dispar spontan la īndepărtarea acestor injurii, dacă nu există o coafectare miasmatică".

       Această situaţie apare şi īn cazul proving‑urilor pe subiecţi sănătoşi. Se ştie, din rezultatele acestor testări, că orice substanţă administrată īn mod repetat unui om sănătos determină o modificare specifică mai mult sau mai puţin intensă. Īn general, orice influenţă exterioară cronică, fie ea şi de slabă intensitate, va avea ca rezultat, mai devreme sau mai tīrziu, producerea unei modificări īn organism, ca o reacţie de adaptare la aceste influenţe.

       Īn cadrul cauzelor de īntreţinere, este important aspectul moderat şi prelungit al stimulărilor. Prin aceasta, se realizează o cumulare, ce va avea ca efect un răspuns al organismului, exprimat ca boală pseudocronică. Aceşti factori sīnt incluşi īn categoria cauzelor eficiente sau materiale (de mică intensitate īnsă).

       Īn boala pseudocronică se creează un echilibru dinamic īntre stimulare şi răspunsul la ea. Acest răspuns al organismului duce la o suprasolicitare a forţei vitale, ceea ce va creea o vulnerabilitate crescută faţă de noi cauze eficiente. Există şi posibilitatea ca factorii de īntreţinere să activeze o miasmă latentă, iar prin aceasta să genereze o boală cronică autentică.

       Eliminarea factorilor morbizi va avea ca rezultat remiterea simptomelor. Persistenţa bolii şi după eliminarea cauzelor de īntreţinere denotă existenţa unei impregnări miasmatice. De exemplu, o bronşită tabagică se va remite după renunţarea la fumat, doar la o persoană cu reactivitate asemănătoare cu «ho anthropos». La un pacient cu deficit constituţional, bronşita va persista (de regulă) şi după renunţarea la fumat.

       Īn categoria bolilor pseudocronice intră şi bolile iatrogene, adică bolile create prin administarea īndelungată a medicaţiei supresive. Homeopatia consideră medicaţia care nu respectă principiul similitudinii, drept supresivă. Supresia reprezintă dispariţia unor simptome de boală fără vindecarea totalităţii, urmată, de cele mai multe ori, de trecerea bolii īntr‑o altă formă de manifestare a sa. Suprimarea prelungită a simptomatologiei va produce ulterior şi o deviere a acesteia spre planuri mai profunde. Unul din cele mai nocive droguri īn acest sens, īl constituie cortizonul şi derivaţii săi. Terapia alopată este īn plus şi un factor activator al miasmei subiacente.

       Bolile iatrogene sīnt create de «provingul» medicamentelor alopate. Acestea creează simptome proprii, prin administrare repetată, simptome pe care le cunoaştem sub denumirea de efecte secundare sau adverse. Mai mult decīt atīt, aceste substanţe vor masca simptomatologia iniţială. Cum remediul se selectează īn homeopatie pe baza similitudinii, īn cazul modificării simptomatologiei, remediul ales nu mai īntruneşte calitatea de simillimum. Īn această situaţie, cel mai corect ar fi să sistăm administrarea medicamentului alopat.

          Īn anumite situaţii oprirea medicaţiei alopate poate fi urmată de o reacţie de sevraj, iar īn altele este dăunătoare datorită gravităţii bolii.

       Recomandăm o foarte mare prudenţă īn trecerea de la medicaţia alopată la cea homeopată. Dacă nu e făcută corespunzător, această acţiune poate fi chiar periculoasă pentru bolnav. Din acest motiv, considerăm că doar homeopaţii foarte experimentaţi īşi pot asuma responsabilitatea unor astfel de cazuri tratate cronic alopatic.

       Ce atitudine adoptăm īn consecinţă cīnd ni se adresează un pacient care se află īn tratament alopat cronic?

       Se reţine, ca regulă generală, ideea că stoparea bruscă a terapiei alopate nu este recomandabilă. Atitudinea va fi individualizată, īn funcţie de afecţiune şi de acţiunea farmacologică a medicamentului. Dacă terapia constă īn medicaţie vasodilatatoare coronariană sau antiaritmică, este preferabilă continuarea acestora īn paralel cu medicaţia homeopatică. Terapia de substituţie, de tipul insulinei de exemplu, nu se sistează bineīnţeles niciodată, dar se reajustează doza, īn decursul tratamentului homeopat. Dacă pacientul este tratat cu cortizon, se indică continuarea acestuia, concomitent cu remediul homeopat, urmīnd ca pacientul să reducă doza de cortizon pe măsură ce resimte o ameliorare a patologiei sale. Terapia topică se poate īntrerupe imediat, iar sedativele sau hipnoticele se vor elimina prin reducerea dozei īn decurs de cīteva zile.

C) ACUTIZAREA UNEI BOLI CRONICE

       Īn acest caz afecţiunea acută este doar vīrful icebergului patologiei. Boala acută inhibă manifestarea celei cronice. Ca o consecinţă directă a acestei situaţii, vindecarea tabloului acut este urmată de reactivarea bolii cronice.

D) BOLI CRONICE VERITABILE

       Bolile cronice sīnt determinate de impregnarea miasmatică. Cauza fundamentală a bolii cronice e reprezentată deci de un dezechilibru ereditar al forţei vitale. Fundalul miasmatic al individului face ca acesta să se īndepărteze de la reactivitatea comună, naturală şi să reacţioneze īn mod particular. Pot apărea, astfel, boli cronice şi fără o stimulare exogenă marcată, sau chiar īn absenţa acesteia. Bolile apărute "din senin" sīnt īntotdeauna exteriorizarea unei miasme. Chiar dacă sīnt eliminate cauzele de īntreţinere ale bolii maladia nu se va remite, ca īn situaţia bolilor pseudocronice. Nici dispariţia simptomatologiei nu īnseamnă obligatoriu vindecarea. Absenţa unei manifestări de boală, aşa cum am arătat anterior, nu implică starea de sănătate, īnsăşi susceptibilitatea crescută la īmbolnăvire este considerată ca fiind cauzată de o boală cronică īn stare latentă.

       Astăzi noţiunea de teren este unanim acceptată, īnsă nu trebuie uitat că īn homeopatie ea datează de 200 ani. Susceptibilitatea reprezintă scăderea capacităţii de adaptare a organismului la stimuli exteriori, astfel īncīt solicitări minore, care īn mod normal nu provoacă dezechilibre, duc la instalarea bolii. Cu cīt «tis anthropos» se īndepărtează mai tare de «ho anthropos», cu atīt va fi mai receptiv la boală. Fără o stimulare īn direcţia susceptibilităţii, nu va apărea boala manifestă.

       Eliminarea cauzelor eficiente şi materiale au un rol important īn profilaxia bolilor. Trebuie īnţeles īnsă, că prin aceasta nu se acţionează şi asupra cauzei prime a bolii. Astmaticul căruia īi dispar manifestările de boală pentru că a fost scos din mediul alergen, nu poate fi considerat sănătos. Exemplele de acest gen sīnt multiple. Deşi este importantă protejarea sau cruţarea bolnavului, prin eliminarea stimulilor specifici acţiunea esenţială a terapiei o constituie ameliorarea terenului, prin terapia adresată cauzei prime. Indiferent dacă boala cronică este manifestă sau există doar "in situ", ea va fi tratată cu un remediu simillimum, apropiind astfel reactivitatea lui «tis anthropos» de cea a lui «ho anthropos». Homeopatia, prin intermediul tratamentului antimiasmatic, poate atinge acest deziderat.